scrisoare netrimisa

I just poured my heart out

there’s bits of it on the floor

And I take what’s left of it and rinse it under cold water

And call him up for more

And I say baby, yes, I feel stupid to call you, but I’m lonely

And I don’t think you meant it when you said you couldn’t love me

And I thought maybe if I kissed the way you do, you’d feel it too

He said I’m sorry

so sorry

I’m sorry

so sorry

Imi place foarte mult cantecul asta, ma regasesc in el… I don’t think you meant it when you said you couldn’t love me… Dar m-am inselat si am ramas singura cu amintirile. Inca iti mai simt lipsa… uneori. Si ce e mai ciudat e ca de fiecare data cand iti simt lipsa mai mult, (imi) revii intr-un fel sau altul. Ce-o fi, nu stiu. Si nu ar trebui sa-mi fie dor de tine. Nu, nu mi-e dor, inima mea o ia razna. Stii cum te-as fi iubit, ti-am spus. Si mi-ai raspuns: poate c-ar fi trebuit sa te las. Hm, e putintel cam tarziu. Nu ma mai cunosti, desi crezi ca da. Am mai adaugat vopsea pe chip. N-ai putea sa m recunosti, te-as rani, pentru ca am incetat sa-mi fac asta mie. Stiu ca n-am sa trec niciodata pentru tot ce-ai insemnat, dar iti doresc si tie asta. E mult? Nu cred, esti puternic, nu? Asa te laudai si eu radeam. Nu trebuia sa ma aventurez in universul tau, nu trebuia sa te las sa cresti in mine. Eram copila cu ochi albastri… Dar asta e doar o inventie a mintii.

Asa scriam acum vreun an. A trecut timp de atunci si lucrurile s-au schimbat. Nu-mi mai este dor, desi tot mai tremur o secunda-doua cand dau de el. Acum, insa, imi revin repede, in secunda doi sunt perfect lucida. Si totusi nu inteleg cum naiba se face ca ori de cate ori mi se facea un dor nebun de el, aparea asa ca din senin. Acum nu-l  mai caut si nu-mi  mai apare ca altadata. Sa fi fost doar o inventie?

aiureli

Cica daca spuma cafelei e nu stiu cum ai ceva pe suflet si nu vrei sa spui.  Ma rog, cam astea ar fi cuvintele exacte. Asa mi-a zis. Cat despre lcrurile pe care nu le spun… ar fi multe de spus. Pentru ca eu nu impartasesc toate ale mele cu toti ai mei, ci cate unele cu cate unii cat mai divers si pe rand.

nelinisti de moment

E obosit si stresat, mancat de tot felul de griji si frustrari nascute din griji. Nu stiu ce si cum sa fac sa-l ajut, am mai fost odata intr-o situatie de genul asta… Si incerc sa fac orice ca sa-l scot de aici, iar cateodata nu-mi iese. Acum a adormit ca un copil in bratele mele (dupa un rasfat masagistic). Eu, in schimb, stau si tastez despre el (atat cat pot scrie), cu gandul la el, amintindu-mi la fiecare tasta apasata ca eu nu stiu sa scriu si vorbesc cuvinte. Nu stiu sa-i spun nici macar atat cat scriu. Asta e si motivul pentru care scriu aici, exersez, experimentez cuvinte si fraze.

scrisul ala micut tare

Imi plac oamenii, eu am incredere in ei. Eu am incredere ca ma vor dezamagi periodic si ma vor surprinde la fel de periodic. Tocmai de aceea le pun eticehete. Eu vad omul si – pac -  ii lipesc eticheta. E simplu. Si critic. Eu tot timpul critic, sunt o carcotana. Numai ca ce e misto, e ca pe langa etichetele pe care le poarta oamenii mai exista si scrisul ala micut care de multe ori  nu prea este citit, nici nu il vezi uneori (ca e prea mare scrisul mare). Asta imi place mie la etichete. Scrisul mic face toti banii. De aia imi plac oamenii si-i etichetez si-i critic si-i detest si-i iubesc, pentru scrisul ala pe care nu-l citim.

nu stiu sa utilizez cuvinte

e mai bine, astazi respir. nervii i-am lasat la capatul patului cand m-am bagat la nani aseara. e mai indicat asa. nu vreau sa ma culc nervoasa. azi, cica am uitat. dar eu nu uit. si tot in clopot ma simt, si cu aripile rupte. si el nu stie. si eu nu-i spun. mi-e teama, caci eu nu stiu sa folosesc cuvinte, eu le arunc alandala din gura, asteptand ca altii sa le aranjeze in fraze inteligibile. eu nu vorbesc, eu ascult. eu nu ma las spusa, ma astept sa fiu ghicita.

n-am titlu

oboseala, somn, trezit prin indepartare fortata de perna, nervi, cafea, nervi… si tot asa mai departe.

spor la filme

Imi revine cheful. Am reusit sa vad Die Welle (pe care, evident, il recomand), sper, in continuare, sa nu-mi moara sporul la vizionat filme. Pentru orice eventualitate mananc ciocolata.

minciuna de inceput de octombrie

Ieri a fost frig. Am inceput sa scriu povesti, aventurile matului verde si ale pisicii albastre. Macar am o ocupatie. Voi mai avea una, incep sa lucrez pentru disertatie, gata, m-am hotarat. Nu mai pot sa dezamagesc. Trebuie sa-mi revin. Trebuie sa pun capat depresiei. Am zabovit prea mult cu/ in ea si ea in mine. E timpul sa ne spunem la revedere, pe mai tarziu. Deocamdata fiecare sa-si vada de drumul ei. Nu, caci nu pot sa dezamagesc si mai mult, nu pot. Si-apoi au dreptate, acum e timpul sa fac ceva si sa nu mai aastept, caci lucrurile se vor aranja si vor veni zile si mai bune, de toamna cu soare caldut si ploi dulci. De-acu inainte imi voi ocupa timpul, nu ma va mai ocupa el pe mine. Voi citi si voi scrie si ma voi trezi dis de dimineata, voi lucra pentru disertatie si voi invata pentru doctorat si cand ma voi plictisi voi citi literatura si voi scrie povesti cu mati si pisici si voi asculta muzici si voi vedea filme si ma voi recapata si ii voi recupera pe toti si mai ales increderea in mine si nu voi mai plange, voi fi tare.

Asa scriam fix la 1 octombrie. N-am facut nimic din toate astea. M-am blocat de doua saptamani la o carte, tot de aceleasi doua, la un film, disertatia e in stand-by de vreo mai multe saptamani (de fapt si de drept, de vreo cateva luni). Cat despre diminetile mele, ce sa zic, incep undeva dupa ora noua jumatate. Muzici nu mai ascult, nu prea am chef. Mda, deci nimic. Ah, ba da! Imi exersez talentele culinare. Rau am ajuns!

Ah, si cica ma apucasem de reinvatat germana!

fuga (tot de mai demult)

Imi caut de lucru si mama ma bate la cap si ma intreaba mereu daca mi-am gasit de lucru, dar cu afurisita asta de criza nu stiu ce sanse am. Ah, simt ca toata lumea se asteapta de la mine sa fac lucrul cel mai potrivit, ca doar asa fac eu mereu, asa i-am obisnuit. Ah, simt ca am dezamagit pe toata lumea, de mine nici nu mai vorbesc, nu ma mai suport. As vrea sa pot pleca undeva, oriunde sa nu mai stiu de nimic si de nimeni si nici altii sa mai stie de mine, dar nu cred ca ma curaj sa fac asta, sunt o lasa. Ma uit la mine si nu imi vine sa cred unde sunt si cum am ajuns, adica nimic, nicaieri. Si nu am chef sa dau ochii cu nimeni si vreau sa fiu lasata in pace, lasati-ma sa ma ascund, sa fug si sa revin cand vreau eu, cand trece furtuna. Nu ma suport – ma repet. Am cazut mult de data asta si nu stiu cum sa ma ridic, nu stiu ce sa fac si nici macar sa cer ajutor nu stiu. Sunt singura in asta, singura in neimplinirea mea, singura in deziluzia mea. De data asta nu mai pot, nu mai pot, pur si simplu nu mai pot. Cred ca am s-o iau razna. Da, sigur am nevoie de o camasa cu maneci luuungi si o padure.

raspuns de demult

Ce mai visezi? Visam mereu ca cineva ma strangea in brate.